La prima vedere, ne spunem povești ca să ne distrăm. Însă, povestea are un efect imens pe care nici nu-l bănuim. Pentru a mă face înțeleasă, iată un scenariu. Unor copii li se spune repetat, ești un băiat cuminte sau ești prea timid, ești foarte deștept sau nu prea te duce pe tine capul. La început sunt doar cuvintele altora. Apoi devin vocile lor interioare. În cele din urmă, copilul începe să trăiască după povestea pe care a primit-o.

Un politician ne dorește votul. Nu se prezintă în fața alegătorilor cu scheme complicate în Excel, vine cu o poveste despre un dușman, despre un erou salvator și despre un viitor mai bun. Uneori povestea e atât de bună, încât te duci să-l votezi, convins fiind că viitorul tău va fi lapte și miere cu omul ăsta în Parlament sau la Primărie.

O companie de telefoane mobile vrea să-ți vândă ultimul model de telefon. Nu uită să-ți precizeze că sunt liste de pre-comandă (ca și cum ei fac doar 1000 de device-uri și dacă nu ai prins, gata, nada, rămâi de căruță, nu ești printre cei aleși de destin să dai mia sau miile de dolari pe o chestie care face același lucru cu unul mult mai ieftin). Producătorul îți mai spune: imaginează-ți viața cu acest telefon. Și iată-te visând la cum vei fi, ce vei simți având acel telefon în mâini. Tocmai ți s-a spus o poveste care te manipulează.

Te duci la psihoterapeut. Trecutul nu poate fi schimbat. Povestea lui, însă, da. Evenimentele rămân aceleași, protagonistul ești tot tu, dar înveți să le privești dintr-o altă perspectivă. Iar când se schimbă povestea pe care ți-o spui despre viața ta, se schimbă și emoțiile cu care o trăiești.

Și pentru că totul este narațiune, vin să întreb: dacă trăim în povești, de ce nu i-am învăța pe copii să le recunoască? De ce nu i-am încuraja să observe cum e construit un personaj, cum apare manipularea, cum funcționează propaganda, cum ar putea vedea evenimentele din altă perspectivă sau cum se fabrică fake news sau cum se fabrică un dictator.

De aceea pledez pentru povești. Cine nu înțelege cum funcționează poveștile ajunge, fără să-și dea seama, personaj în povestea altcuiva.

„Copilului meu nu-i place să citească.” Îngăduiți-mi să vă contrazic. Copilul dumneavoastră nu a întâlnit CARTEA. Aceea care să-l facă să uite că existe telefonul, aceea în care povestea și eroii să-l determine să zâmbească, să râdă în hohote, să lăcrimeze, să uite că-i e foame și de care să se despartă cu greu atunci când ajunge la ultima filă.

„Copilului meu nu-i place să citească.” Realitatea e mai nuanțată. Copilul dumneavoastră încă nu știe care cărți îi vor înflăcăra imaginația, care-i vor face inima cât un purice sau, dimpotrivă, cât un balon cu aer cald. Am avut o copilărie fericită pe care o datorez unor domni și doamne: Ionel Teodoreanu, Radu Tudoran, Mark Twain, Dickens, Turgheniev, Agatha Christie, Jules Verne, Shakespeare. Lista e foarte lungă.

Oricât de atractivă ar părea aventura pe un ecran, atunci când o citim, devenim co-participanți. Un scriitor scrie o singură carte. Fiecare cititor mai scrie una, în propria imaginație, atunci când o citește. Și asta înseamnă dezvoltarea creativității și a atenției. Și nu e puțin lucru. Nu am să scriu aici câtă bogăție de idei și informații pe care nu le găsești pe ecrane se pot ascunde între coperțile cărților. Pentru că cea mai importantă avuție dobândită prin citit este că, copilul dumneavoastră va învăța să înțeleagă oamenii. Și pe el însuși. Mai devreme, mai profund, decât cei care nu citesc. Poate că acesta este marele câștig al lecturii. Nu doar că un copil va cunoaște mai multe cuvinte, ci că va înțelege mai bine oamenii. Iar cine înțelege oamenii își găsește, de cele mai multe ori, mai ușor și propriul drum.

Copiii noștri nu citesc prea puțin. Citesc prea puține cărți bune.

Nu m-am îndrăgostit de citit, ci de povești. Îmi amintesc bine, prima mea cunoștință cu lectura a fost delicioasa colecție 1001 de nopți. Aveam 15-16 volume în bibliotecă. Terminasem clasa 1 și urma vacanța de vară. Am reușit să citesc în cele trei luni de vacanță doar 5 volume. La începutul clasei a doua, am descoperit cititul pe furate, adică plecam cuviincioasă la culcare când îmi spuneau părinții, însă lecturam pe rupte la lumina lanternei sub pilotă. Nu m-au prins niciodată :)

Nu cred că trebuie să ne obligăm copiii să citească. Misiunea corectă ar fi să-i ajutăm să întâlnească povestea de care au nevoie. O aventură dintr-o carte e mai mare decât cea de pe un ecran. După hrană, adăpost și compania celorlalți, poveștile sunt lucrul de care avem cea mai mare nevoie (citez din Philip Pullman). Alături de hrana bună, de joc și de iubirea părinților, ce altceva mai cere copilul mic care încă nu a învățat să citească? O poveste. E una dintre nevoile lui primare.

O singură carte citită la momentul potrivit poate schimba pentru totdeauna relația unui copil cu lectura.

Care este cartea care v-a schimbat setările? Ce s-a schimbat? Cum?

Daniela Lungu

scriitor/ jurnalist/ profesor scriere creativă

Așa că, atunci când citesc știri despre nord-coreeni, mă gândesc la Li, nonagenar dacă o mai fi în viață, mi-ar fi plăcut să schimb câteva idei cu el.

După acest incident, ne-am văzut de drum, fiecare către banalul lui.

Îmi vine mereu în minte Glenn Close. Am urmărit-o în Fatal Attraction și mi-a rămas imaginea obsesiei și a fricii pe care le-a transformat într-o artă interpretativă delicată și înfricoșătoare în același timp. Și apoi în Albert Nobbs, un rol care cerea o vulnerabilitate rar întâlnită – și totuși, de șapte ori nominalizată, Oscarul i-a rămas inaccesibil. Parcă Academia s-a temut să o onoreze, ca și cum talentul ei pur ar fi fost prea evident pentru o competiție.

Apoi e Amy Adams, care are un fel aparte de a face rolurile să pară naturale, aproape respirabile. De la emoțiile timide și fragile din Junebug la complexitatea morală și intelectuală din Arrival, Adams te determină să uiți că te uiți la un film – și te simți direct implicat. Și totuși, în ciuda nominalizărilor multiple, statuia a rămas doar în stadiu de promisiuni.

Sigourney Weaver, o legendă care a redefinit eroina cinematografică în Alien, combină puterea fizică cu vulnerabilitatea emoțională. A dat viață unor personaje iconice și totuși, Oscarul a rămas rece…

Annette Bening impresionează prin finețea și profunzimea interpretărilor. În American Beauty sau The Kids Are All Right, fiecare gest, fiecare replică are greutatea unui adevăr intim. E o artă care nu poate fi cuantificată în premii.

Însă lista nu se oprește aici. În epoca mai recentă, Jessica Chastain a strălucit în Zero Dark Thirty, într-un rol care a explorat tensiunea morală și psihologică a războiului, și în The Eyes of Tammy Faye, unde vulnerabilitatea și forța interioară au devenit aproape palpabile.

Laura Linney ne-a făcut să simțim viața unor personaje obișnuite cu intensitatea unor drame epice, în filme precum The Savages sau You Can Count on Me. Subtilitatea ei transformă fiecare scenă într-un microcosmos al experienței umane.

Nu putem uita nici Kate Winslet, care, deși a câștigat un Oscar pentru rol secundar în The Reader, nu a fost premiată pentru rolurile principale din Eternal Sunshine of the Spotless Mind sau Titanic, în care a dovedit o profunzime și o capacitate de transformare remarcabile.

Sau Viola Davis, o forță care a redefinit dramă și puterea feminină în Fences și Ma Rainey’s Black Bottom. Deși a câștigat Oscar pentru rol secundar, performanțele ei principale continuă să fie o lecție despre cât de mult poate o actriță să transmită emoție și complexitate fără a fi recompensată întotdeauna oficial.

Aceste minunate artiste “nepremiate” ne învață cea mai frumoasă lecție: arta nu are nevoie de aprobarea oficială ca să fie eternă.

Eu le spun la mulți ani! Cinefilii nu uită emoția! Și poate că asta contează cel mai mult! Zic și eu…

• Harrison Ford
  Starul din Star Wars și Indiana Jones. Are unul dintre cele mai de neuitat chipuri din istoria filmului. Producțiile în care a jucat au generat miliarde. Personajele sale au devenit mitologie contemporană. A fost nominalizat o singură dată, pentru Witness (1985). Nu a câștigat. Nu pentru că nu ar fi fost suficient de bun.

  Ci pentru că prezența sa a depășit cadrul unui rol singular. El nu interpreta personaje. El crea figuri permanente.

  Oscarurile premiază performanțe. Dar uneori, un actor devine mai mult decât suma performanțelor sale. Devine o prezență.

• Johnny Depp
  3 nominalizări (Pirates of the Caribbean, Finding Neverland, Sweeney Todd), niciun Oscar. Johnny Depp a creat unele dintre cele mai neobișnuite personaje din cinematografia modernă. În Pirates of the Caribbean: The Curse of the Black Pearl, Jack Sparrow este imprevizibil, comic și profund uman în același timp.

  A fost nominalizat. Nu a câștigat.

• Jim Carrey
  Considerat unul dintre cei mai mari actori de comedie. Nu a fost nici măcar nominalizat.

• Samuel L. Jackson
  Extrem de profitabil box-office (Pulp Fiction, Marvel). A primit doar Oscar onorific.

• Edward Norton
  3 nominalizări (American History X, Birdman, Primal Fear), fără victorie. Edward Norton realizează în American History X, una dintre cele mai intense transformări psihologice filmate vreodată. Nu a câștigat.

  Pentru că uneori, cele mai radicale performanțe sunt și cele mai greu de integrat.

• Ralph Fiennes
  Celebru pentru Schindler’s List și The English Patient. Fără Oscar câștigat.

• Ian McKellen
  Gandalf din Lord of the Rings. Două nominalizări, fără victorie.

• Peter O’Toole
  8 nominalizări, zero victorii (record celebru).

  În Lawrence of Arabia, el nu doar interpretează un personaj. Devine o conștiință mitologică. A primit, în cele din urmă, un Oscar onorific. Nu pentru un rol anume.

• Tom Cruise este un caz aparte, i-a fost acordat anul trecut un Oscar onorific. Nu știu de ce s-au grăbit membrii Academiei, omul nu are decât 63 de ani și la cum arată, cred că-și va mai face încă mult timp cascadoriile din filmele de acțiune.

• Cary Grant, actor complex, rafinat, elegant, sofisticat, nu a câștigat niciodată un Oscar. A primit la finalul vieții un Oscar onorific.

  Ca o recunoaștere tardivă a unei evidențe.

Persistența nu depinde de premii

Există actori care câștigă Oscaruri și sunt uitați. Și actori care nu câștigă niciodată dar pe care nu ai cum să-i uiți. Premiul este un eveniment. Oscarurile marchează un moment în timp. Dar acești actori au realizat ceva diferit. Au devenit parte din amintirile a miliarde de oameni.

Iar aceasta este, poate, forma supremă de recunoaștere.

Nu cea oferită de o instituție.

Ci cea oferită de timp.

Îmi amintesc momentul exact în care am realizat că Oscarurile nu reprezintă istoria cinematografiei, așa cum nu reprezintă un barometru al artei cinematografice. Nu mai știu ce vârstă aveam, dar știu filmul: 2001: A Space Odyssey.

Nu înțelegeam totul. Simțeam, însă, că se întâmplă ceva fundamental diferit. Filmul nu îmi spunea o poveste în sensul obișnuit. Îmi schimba percepția. Timpul nu mai curgea normal. Imaginile nu mai ilustrau realitatea — o reorganizau. Când am aflat că Stanley Kubrick nu a câștigat niciodată Oscarul pentru regie, am presupus că este o greșeală.

Mai târziu, am descoperit Vertigo, de Alfred Hitchcock. Filmul produce o senzație rară: aceea că privești nu o poveste, ci însăși structura obsesiei umane. Hitchcock nu a câștigat niciodată Oscarul pentru regie.

Apoi am văzut Citizen Kane, realizat de Orson Welles la doar 25 de ani. Filmul a reinventat totul: modul în care este folosit timpul, modul în care funcționează memoria, modul în care imaginea, doar ea, poate dezvălui mecanismul de gândire al personajului.

A pierdut Oscarul pentru cel mai bun film.

În acel moment, am înțeles ceva esențial. Oscarurile nu sunt o hartă a măreției. Și nici a măiestriei. Premiile sunt doar o hartă a momentului prezent și a accesibilității.

Academy of Motion Picture Arts and Sciences nu este un organism abstract. Este o comunitate de profesioniști care trăiesc în interiorul unei industrii, al unei epoci, al unui climat cultural specific. Această comunitate recunoaște excelența. Dar o recunoaște, inevitabil, în interiorul unor limite. Filmele care câștigă Oscarul sunt, aproape întotdeauna, filme care pot fi integrate în tot ce are mai sensibil prezentul în toate dimensiunile sale: psihologice, sociologice, politice etc. Filmele care schimbă regulile jocului sunt, prin definiție, mai greu de integrat.

În 1976, Martin Scorsese a realizat Taxi Driver.

Nu este doar povestea unui om alienat. Este o coborâre în interiorul unei conștiințe fragmentate. Camera are momente când nu mai descrie personajul, ia locul acestuia.

Scorsese a pierdut Oscarul pentru regie.

A câștigat abia în 2006, pentru The Departed. Nu pentru filmul care schimbase limbajul cinematografic, ci pentru că Scorsese confirmase deja. Se presupune că acest Oscar a venit într-un târziu ca gest reparator, chiar dacă The Departed este un film excelent, cu un script formidabil.

În 1954, Akira Kurosawa a realizat Seven Samurai. Astăzi, structura acelui film este peste tot. În filmele de acțiune. În filmele cu echipe. În narațiunea modernă însăși. Kurosawa nu a câștigat niciodată Oscarul pentru regie.

În 1966, Ingmar Bergman a realizat Persona. Filmul dizolvă granița dintre două identități umane. Nu oferă răspunsuri. Oferă o experiență a incertitudinilor ontologice. Nu a câștigat Oscarul pentru regie. Dar a schimbat modul în care filmul poate explora conștiința.

Oscarurile premiază prezentul. Istoria premiază transformarea și inovația

Oscarurile sunt reale. Sunt importante. Sunt, probabil, cea mai vizibilă formă de recunoaștere din cinema. Dar ele nu sunt instanța finală.

Filmele care câștigă Oscaruri definesc un moment.

Filmele care nu le câștigă, uneori, definesc un secol.

Poate că acesta este cel mai mare paradox al artei filmului: recunoașterea și longevitatea vin de la spectatorii cufundați în întunericul sălii de cinema, care ies transformați după vizionare, care mai vin încă o dată să vizioneze filmul care nu le iese din minți, pentru că acolo e ceva, mai e ceva de înțeles, de asimilat. Și după ce au înțeles, își trimit copiii și prietenii. Apoi, târziu în viață, vor vorbi despre acest film nepoților.

Da, sunt filme care nu te mai lasă să fii așa cum erai înainte.